Elemente Introductive

Studiul fenomenului polarizare a început cu o teză de masterat nepublicată, aparținând
studentului la MIT James Stoner(1961), care a observat aşa-numitele "schimbări riscante",
în sensul că deciziile unui grup sunt mai riscante decât media deciziilor individuale ale
membrilor grupului, înainte ca procesul de luare a deciziilor să se fi derulat. Descoperirea
a fost considerată surprinzătoare şi contra-intuitivă, mai ales având in vedere că cercetările
din anii 1920 şi 1930 realizate de către Allport sugerau că persoanele din cadrul
unui grup iau decizii conforme cu nivelul mediu de risc ales de către fiecare din membrii
săi individual. Până la sfârşitul anilor 1960, Moscovici şi Zavalloni introduc un termen acceptat ca și fenomen global "polarizarea grupului".
Cercetările în domeniul psihologiei sociale (Stoner, 1968) au arătat că membrii unui grup
cu atitudini iniţiale similare angajaţi într-un dialog pentru a atinge consensul vor înclina
spre finalul conversaţiei să aibă o atitudine mai radicalizată şi polarizată decât atitudinea
iniţială. Ca și exemplu, persoanele care au un grad scăzut de prejudecăți, la finalul discuției vor avea tendința de a manifesta atitudini mai puțin rasiste, în opoziție cu persoanele care au un grad înalt de prejudecăți.
Astfel, a început o lungă perioadă de examinare a aplicabilităţii fenomenului de polarizare
la o serie de domenii, de la atitudini politice la religie, în ambele tipuri de setări, atât laborator cât şi de teren.
Printre alte teoriile relevante au mai fost incluse și:
- Wallach, Kogan, şi Bem (1964) au argumentat alegrea unei decizii in cadrul grupului care
comportă riscuri mai mari este posibillă datorită difuziei de responsabilitate, în cazul în
care obligaţiunile emoţionale duc la scăderea anxietăți și riscul este perceput ca partajate.
- Bateson (1966) sugerează că, pe măsură ce oamenii tind să acorde o atenţie la o acţiune
este posibil, ei devin mai familiari şi să se simtă mai confortabil cu aceasta şi, prin urmare,
să o perceapă ca având un risc mai mic.
Unul dintre exemplele unde fenomenul a fost întâlnit este procesul de luare a deciziei în
cadrul proceselor cu jurați (în sistemul american), în particular, atunci când jurații trebuiau
să decidă și măsuri punitive. Studiile au arătat că, după deliberare, membrii juriului, propuneau măsuri punitive care au fost fie mai mari fie mai mici decât valoarea individuală a fiecărui jurat înainte de deliberare.
Studiile au indicat că, atunci când juraţi ar fi fost în favoarea unei pedepse relativ scăzute, discuţia ar fi dus la o pedeapsă şi mai minimală, în timp ce în cazul în care juriul a fost înclinat să impună o sancţiune dura, discuţia în cadrul grupului de jurați ar fi facut pedeapsa şi mai dură.
În acest sens fenomenul este extrem de bine reflectat în filmul “Ten angry men“ (1957),
redând o situație de polarizare a deciziilor în grup în timpul deliberării unui proces derulat
în sistemul american.

Abordări teoretice

În orice grup, înainte de dezvoltarea procesului de luare a deciziilor, este foarte probabil ca
fiecare individ care compune grupul să aibă o preferinţă iniţială conturată într-o anumită
direcţie. În timpul procesului de luare a deciziilor atitudinea și decizia individuală finală va
parcurge și ea un proces de transformare. Cercetările în domeniul psihologiei sociale au
avansat trei teorii principale cu rol de explicare a fenomenului de polarizare: persuasiunea,
comparația şi diferenţierea, toate având însă aceeaşi cauză.
1. Persuasiunea: participanții unui grup, ca urmare a argumentelor raţionale prezentate
de către alţii, se vor răzgândi.
2. Comparaţia: participanții unui grup, își vor schimba opinia pentru a se conforma cu
normele de grup, în special atunci când aceste norme sunt din punct de vedere social de
dorit.
3. Diferenţierea: o variaţie a comparaţiei, prin care membrii grupului își vor schimba optica
pentru a se potrivi, din punctul lor de vedere, cu acea decizie pe care grupul ar trebui să o
ia la final.
După cum se poate observa toate mecanismele acestea sunt uşor diferite, fiecare îşi desfăşoară activitatea în mod independent pentru producerea aceluaşi efect: împingerea deciziei spre extrem.

Bibliografie

1. (1997). Group Communication. Oxfordshire, OX UK: Taylor & Francis Ltd..

2. Moscovici, S., & Zavalloni, M. (1969). The group as a polarizer of attitudes. Journal of Personality and Social Psychology 12, 125-135

3. http://en.wikipedia.org/wiki/Group_polarization

4. http://uchicagolaw.typepad.com/faculty/2005/12/polarization_pl.html

5. Rothwell, D. J. (1986). Risk-Taking and Polarization in Small Group Communication. Communication Education, 35, 182-187.

6.http://www.spring.org.uk/2009/09/group-polarization-the-trend-to-extreme-decisions. php

7. The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology, Edited by: Antony S. R. Manstead and Miles Hewstone, eISBN: 9780631202899, Print publication date: 1996